ofrandă, o vioară,
fără arcuş şi tristă,
un tren fără o gară.
La microfonul gării,
vorbesc de-mi vine rândul,
între atâtea linii
se zbenguie negândul.
Nespusă insomnie
am irosit cu tine,
că-mi pare dimineaţa
deşertăciune.
Zidită strâmb e gara,
în care trenul vine,
când pleacă sentimentul,
alunecând pe sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu